El a pus la dispoziţia potenţialilor investitori o serie de documente echivalente cu ceea ce, în ziua de azi, numim prezentarea, prospectul şi regulile fondului. În documente se specifica faptul că fondul urma să investească în obligaţiuni emise de guverne şi bănci străine, precum şi în obligaţiuni garantate cu ipoteci pe plantaţii din Indiile de Vest. Investitorilor li se promitea un dividend anual de 4%, cu ajustări depinzând de veniturile anuale din investiţii consemnate de portofoliul de deţineri al fondului.

Planul iniţial era ca fondul Eendragt Maakt Magt să aibă o durată de viaţă limitată, determinată, de 25 de ani, iar veniturile obţinute la lichidarea fondului să fie distribuite investitorilor rămaşi acţionari la fond la data lichidării. Fondul a emis 2.000 de acţiuni, iar oferta de subscripţie a rămas deschisă până la epuizarea tuturor titlurilor. Ulterior, acţiuni la fond puteau fi cumpărate doar de pe piaţă, de la acţionarii iniţiali.

Investitorii puteau opta între a primi acţiuni înregistrate pe numele lor, adică nominale, sau la purtător. Transferul acţiunilor la purtător era mai facil, pentru că nu era nevoie ca acela care le cumpăra să se înregistreze la emitentul acestora, adică la fond. Ambele tipuri de acţiuni se tranzacţionau însă liber. Pe baza tuturor acestor caracteristici, putem spune că, în termenii taxonomiei contemporane, Eendragt Maakt Magt era un fond mutual închis, cu un număr fix de acţiuni emise, care asigurau deţinerea unui portofoliu de titluri de valoare negociabile/tranzacţionabile.

Cele mai multe dintre lucrurile pe care le ştim despre fondul mutual Eendragt Maakt Magt provin din „prospectul” său, un document întocmit de notarul public Paulus van Huntum, şi dintr-o copie a unui certificat de deţinere de acţiuni, care sunt păstrate în arhivele municipalităţii din Amsterdam. La rândul său, certificatul de deţinere de acţiuni conţine prospectul fondului, constând în 17 articole care descriu detalii ale portofoliului de active, comisioanele de management şi politicile de plată a dividendelor. 

La articolul I sunt numite două persoane, Dirk Bas Backer şi Frans Jacob Heshuysen, cărora li se încredinţează calitatea de supraveghetori ai fondului, însărcinaţi cu supravegherea politicilor de investire ale acestuia. Administrarea propriu-zisă este încredinţată brokerului Adriaan van Ketwich.

Articolul II enumera 10 categorii de active în care fondul putea investi. Le redăm ca atare:

·         Bănci daneze şi vieneze;

·         Vămi daneze;

·         Obligaţiuni guvernamentale ale Rusiei şi Suediei;

·         Obligaţiuni municipale din Brunswick şi Mecklenburg;

·         Servicii poştale din Saxonia şi turbării din Brabant;

·         Obligaţiuni maritime spaniole

·         Patru categorii de obligaţiuni garantate cu ipoteci pe plantaţii din colonii, respectiv două categorii pentru coloniile olandeze şi câte una pentru coloniile britanice şi daneze.

Orientativ, cele mai multe obligaţiuni garantate cu ipoteci pe plantaţii din colonii aveau dobânzi de circa 6% pe an. Obligaţiunile guvernamentale ruseşti şi suedeze ofereau randamente de 5% pe an, iar vămile daneze – de 4% pe an.

Din prospect reiese că iniţiatorii fondului păreau destul de dedicaţi responsabilităţilor lor fiduciare faţă de investitori. Prospectul îl obliga pe administratorului fondului să înainteze un raport anual către supraveghetori şi să furnizeze, la cerere, informaţii complete tuturor părţilor interesate, pentru „a se asigura în orice moment buna şi corecta administrare” a fondului.

Pentru serviciile sale, administratorul fondului era îndreptăţit să primească un comision de 0,5% din subscrierile iniţiale ale investitorilor în fond, înainte de convertirea acestora în acţiuni, plus un onorariu anual de 0,2% din activele fondului.

Administratorul ţinea în custodie şi titlurile de valoare deţinute de fond. Acestea erau depozitate la biroul lui van Ketwich, „într-un cufăr de fier cu trei tipuri diferite de încuietori”. Cele trei chei ale cufărului erau păstrate de cei doi supraveghetori, precum şi de notarul care întocmise prospectul fondului.

Prospectul mai conţinea, pe lângă enumerarea categoriilor de active în care investea fondul, obligaţia specifică pentru administrator de a menţine în permanenţă un portofoliu diversificat. Cele 2.000 de acţiuni ale Eendragt Maakt Magt erau împărţite în douăzeci de „clase”, iar capitalul fiecărei clase era investit într-un portofoliu compus din 50 de obligaţiuni. Fiecare clasă trebuia să conţină cel puţin 20 de emisiuni diferite şi nu mai mult de două-trei certificate din orice emisiune.

Eendragt Maakt Magt a fost primul fond mutual din istorie care a oferit micilor investitori posibilitatea de a tranzacţiona un portofoliu diversificat de titluri de valoare. Dat fiind că prospectul fondului nu permitea administratorului aproape niciun fel de flexibilitate în privinţa politicilor investiţionale, este puţin probabil ca scopul lui van Ketwich să fi fost acela de a atrage participanţi la fond promiţându-le randamente superioare ca urmare a faptului că fondul beneficia de un management de portofoliu profesionist.

Asta pentru că Eendragt Maakt Magt nu făcea decât să reîmpacheteze titluri de valoare existente, care se tranzacţionau deja pe bursa din Amsterdam. Fondul era, deci, destinat micilor investitori care nu ar fi putut să ajungă la acest nivel de diversificare a portofoliului pe cont propriu. Obligaţiunile din portofoliul fondului aveau o valoare contabilă de 1.000 de guldeni, iar achiziţionarea lor direct din piaţă, în mod individual, ar fi fost accesibilă doar investitorilor care deţineau o avere considerabilă.