– Jurnalul: Aniversăm, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi, 165 de ani de la Unirea Principatelor Române, Țara Românească și Moldova, la 5/24 ianuarie 1859. Care a fost contextul istoric și care au fost premisele acestei Uniri, care constituie, de fapt, temelia Marii Uniri de la 1918?

– Gheorghiță Ciocioi: Înălțător moment pentru neamul românesc, fără doar și poate… Istoricește vorbind, se stingea o lume, se năștea o alta. În jurul românității fărâmițate vreme de veacuri de destrămau și se urzeau noi coaliții. Ne-am agățat, poate, ca de un fir de ață, de blamatul – astăzi – Occident. Nu în întregul lui, firește. Franța ne-a întins atunci o mână generoasă. Cred că nu ar trebui uitat vreodată acest fapt – dincolo de interesele sale ca stat de primă mărime al Europei acelui timp. Și ce erau Țările Române, Principatele Moldova și Valahia, domnule Saiu, până în acea vreme! „Ochii și bucătăria sultanului”… 

– Așa e.

– O spune cronicarul ardelean Georg Kraus. Gravitam în jurul Stambulului. Îndeajuns o preumblare prin Fanar și cartierul apropiat, Balat. Reședințe și biserici în ruină ale domnilor munteni și moldoveni. Bogdan Saray, casa lui Cantemir, Biserica Sfântul Nicolae, Panaghia Paramythia – fost sediu al Patriarhiei Ecumenice între 1587 şi 1599 – devenită apoi biserică de mir întreținută de domnii Valahiei. Să uităm de fanarioți. Dar chiar mai încoace, până în Cuza… Unde credeți că a mers caimacamul Nicolae Vogoride (1857-1859) – cel din pricina căruia era cât pe să fie năruită Unirea Principatelor Române? 

Un sultan turc, în casa unui creștin

– Pe Bosfor.

– Strănepot al episcopului bulgar Sofronie de Vrața (ce-și va petrece o bună parte din viață la București), acesta va ajunge caimacam la Iași îndată după revenirea Buceagului la Moldova în 1856. Detronat însă, după încercarea de zădărnicire a Unirii, avea, da, să-și îndrepte pașii îndată către Stambul. Pe 25 octombrie 1859, va pune piatra de temelie a celebrei „biserici de fier” a bulgarilor din Constantinopol. Pe proprietatea tatălui său, Ștefan Vogoride. Născut la Kotel (1775-1859), astăzi în Bulgaria, Vogoride-tatăl a fost, la rându-i, prefect al Galațiului (1812-1819) și caimacam al Moldovei pentru o scurtă perioadă (1821-1822). Îndeajuns pentru a-și aduna averi din destul pe Cornul de Aur. Aflat în grațiile conducerii otomane, Ștefan Vogoride va fi singurul creștin de după cucerirea Constantinopolului (1453), ce va avea onoarea de a primi în casa sa un sultan turc. Acesta era peisajul „cultural” și geopolitic al sumbrei noastre „petreceri” în epocă… 

Sub administrare „neutră” austriacă 

– Eram vacă de muls pentru toți veneticii.

– Puteam fi în continuare… Pierderile teritoriale ale Turciei în fața Rusiei, prin crearea Noii Rusii la nord de Marea Neagră, ocuparea pentru o vreme a Moldovei și Valahiei de către Imperiul țarist, cedarea Basarabiei – ne sunt cunoscute… A urmat, la noi, adoptarea Regulamentelor Organice (1831-1832). În 1848, s-au lichidat posturile vamale între principate. Ambițiile geopolitice ale Rusiei vor fi stăvilite însă de Războiul Crimeei, deznodământul acestuia creând cumva un context favorabil înfăptuirii Unirii. 

– Cumva…

– Spun „cumva” cu gândul la pretențiile de după acest război ale altora… În timpul amintitei confruntări, deși aflate, în 1853, sub administrare rusească – frontul balcanic fiind unul secundar pe atunci pentru ruși -, Principatele Române sunt preluate sub o administrare „neutră” austriacă (septembrie 1854). Cu prilejul dat, austriecii vor face una dintre cele mai amănunțite hărți ale Valahiei – chiar și poziția exactă a caselor unui modest sat putând fi reperată. Nu sunt trecute cu vederea nici numărul grajdurilor de cai, ori posibilitățile de cazare a militarilor într-o localitate. 

Harta de supraveghere a Principatelor

– Nemții, cu precizia lor, măsurau atent, să nu rateze nimic la vremea jafului…

– Harta de supraveghere a Valahiei (a II-a…) va fi tipărită în capitala Austriei, în 1857, datele de teren, din principatul dunărean, fiind din 1854-1857. Comandând la Arhivele Militare din Viena o parte din această hartă și cerând amănunte despre ridicarea de teren, am aflat despre existența unui schit în privința căruia aveam doar vagi bănuieli că ar fi putut ființa vreodată. A funcționat doar pentru câțiva ani. În chiar acea perioadă. Nu eram slăbiți deloc, așadar, din chingile geopolitice, ale spionajului militar…

– Toți râvneau la țarinele românești. 

–  Într-un fel sau altul… Convenția de la Paris, din 1858, printr-o înțelegere între Marile Puteri, va accepta, în cele din urmă, pentru noi, românii, o uniune oarecum „complicată”. Prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei și Țării Românești va fi făcut primul pas către unirea în adevăratul sens al cuvântului. Abia în 1862 va avea loc însă această unire politică… 

Suflu nou dinspre Vest

– Dincoace de interesele Marilor Puteri (la Dunărea de Jos, de pildă) și de efectele acțiunilor din deceniul 1848-1858, pe care elitele românești unioniste școlite în Occident nu l-au trăit degeaba, ci dimpotrivă, l-au trăit pregătind foarte bine terenul Unirii, au existat, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi, și personaje care au pus personal (și decisiv) umărul la Unirea Principatelor Române. Și mă gândesc aici la Ecaterina Vogoride, Cocuța, cum era alintată această mlădiță de boieri români. Care-i povestea scrisorilor furate caimacamului fanariot Nicolae Vogoride (căpătuit și el printre români) și ce impact a avut violarea corespondenței acestuia asupra constituirii Unirii de la 1859? 

– Părea trecută, da, vremea „paradigmei politice” otomane. Se gândea altfel după 1848. Să nu uităm că domnul Unirii își obținuse un bacalaureat în Litere la Paris, a urmat o vreme Dreptul tot acolo. Dar și științele războiului. Acest mod de gândire al tinerilor revoluționari școliți în Occident s-a răsfrânt asupra nu puținora în Principate. Trebuiau făcuți însă pași concreți pentru Unire. Or, Vogoride reprezenta, pentru această nouă clasă, „vechile structuri”, vrut conservatoare – dar care se aflau, de fapt, în slujba imperiilor vecine, ce nu doreau unirea românilor, ci aservirea lor în continuare. 

Vogoride simțea bulgărește

– Evident.

– Deși dintr-o familie mixtă, caimacamul nu va adera la discursul elitei occidentale și la idealurile românești. Dincolo de slujirea față de stăpânii săi, simțea bulgărește. Astfel, după revenirea Bugeacului la Moldova – în 1856 – îi va sprijini cu mărinimie pe coloniștii bulgari aduși de ruși aici (școli, tipografii, ba chiar, la cererea acestora – mari producători de țuică – , va renunța la monopolul de stat în zonele locuite de bulgari). – „Sunt și eu bulgar, ce doriți – faceți” – li se va adresa conaționalilor săi într-o depeșă Vogoride. Dacă ar mai fi trăit, ori evenimentele s-ar fi precipitat, era dorit, de altfel, de „revoluționarii” de la sud de Dunăre pe tronul unei Bulgarii neatârnate. 

– Ce curtat era caimacamul Moldovei!

– Există o scrisoare, din 1857, a colegului său de studii de la Constantinopol, Gheorghi Rakovski, în care apare această propunere: „Luminăția Voastră, știți bine că viitorul bulgarilor e cu mult mai luminos față de cel al moldovenilor”. Fratele său mai mic, Alecu Vogoride, va fi numit chiar, după 1878, guvernator al Rumeliei Orientale, provincie otomană ce se va uni, după cum cunoaștem, mai apoi, cu Bulgaria autonomă… 

O familie mixtă: Conachi-Vogoride

– Revenind la scrisorile sustrase lui Vogoride…

– Unioniștii, da, vor obține corespondența secretă a lui Vogoride cu rudele sale din Fanar, cu Constantinopolul și Viena – în care existau dovezi limpezi ale falsificării alegerilor – mulțumită Cocuței Conachi. După ce în 1837-1839, Vogoride a ocupat postul de dragoman al ambasadei otomane din Paris, întors în Moldova, se va căsători, în 1846, cu fiica boierului moldovean Constantin Conachi, Ecaterina. Caimacamul va semna, de altfel, oficial, în acte, Conachi-Vogoride. 

Alegeri falsificate (și anulate) în Moldova

– Au avut chiar patru copii împreună, dar apoi au început să simtă unul turcește și bulgărește, altul românește…

– Greu de spus cum s-a ajuns la despărțirea întru idei a celor doi soți în timpul confruntării acerbe dintre susținătorii și adversarii Unirii Principatelor. Ecaterina-Cocuța a crescut în casa tatălui său într-un mediu al poeziei și patriotismului. Va deveni o susținătoare devotată a luptei pentru unirea Țării Românești și Moldovei, deși ar fi putut fi Prima Doamnă a principatului moldav prin făgăduita urcare – de către turci – pe tronul de la Iași a soțului său. A sacrificat totul – onoare, bijuterii (donate pentru cauza unirii)… Va sustrage fără vreo remușcare documente compromițătoare legate de acțiunile adversarilor intereselor naționale. Prietenia ei cu Cuza, pentru unii cercetători ai epocii, înseamnă o poveste de dragoste, în vreme ce pentru alții doar dorința de înfăptuire a idealurilor naționale. În care credea neclintit. Înalta Poartă va fi forțată să anuleze – sub presiune occidentală mai ales – alegerile falsificate din Moldova, unioniștii având apoi, după cum bine știm, câștig de cauză.

Masoneria a conceput programul reformelor…

– Ce de jocuri! – politice, diplomatice, erotice, economice… Masoneria (mulți dintre liderii români erau masoni, nu?, „școliți” în Franța) ce rol a jucat în concretizarea Unirii Principatelor? Erau în floare lojile, și asta în ciuda faptului că unele fuseseră interzise la Iași, la București…

– O nebuloasă, s-ar putea spune. Cât e legendă și cât adevăr în povestea dată, mai greu de aflat. Cel mai probabil, Unirea a fost făcută, printre alții, și de masoni. Nu de masonerie în întregul ei. Documente doveditoare în legătură cu apartenența lui Cuza la masonerie nu s-au aflat. N-ar fi exclus însă acest fapt. Cert e că mulți dintre apropiații domnului Unirii au fost masoni, atât cei care i-au propus candidatura la tronul Principatelor, cât și actorii politici care au dat tonul reformelor de mai apoi. De altfel, masonii – o „masonerie creștină”, pe atunci, alta decât cea a confreriilor secrete de astăzi – urmăreau idealul Unirii încă din 1848. Mai mulți lideri ai unor astfel de societăți din Franța și de la noi au avut în vedere dezideratul dat. Disciplina de care s-a dat dovadă în înfăptuirea Unirii dovedește, fără dubii, aceasta. 

… Iar Cuza l-a executat?

– Adică politicienii români – munteni și moldoveni – s-au sincronizat impecabil grație apartenenței lor la o structură secretă în cadrul căreia învățaseră să respecte cu sfințenie anumite reguli, programe etc.

– Venerabil al principalei loji de la București a fost, pentru un timp, I.C. Brătianu. Pot fi explicate astfel multe din acțiunile unioniștilor… Fără doar și poate, Cuza nu era un necunoscut atunci când ajunge domn, așa cum se vehiculează astăzi. Va deține importante funcții în stat. Chiar în timpul caimacamului Vogoride. Secularizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea ţăranilor, votul censitar etc., s-ar înscrie, după unii istorici, în programul masoneriei timpului, acesta fiind dus la îndeplinire de Cuza. 

– Dacă luăm în considerare că Mihail Kogălniceanu – creierul reformelor, cred eu – era mason… 

– Totuși, în vremea lui Cuza sunt închise câteva loji de la Iași și București, iar domnul Unirii arată un respect aparte pentru unii ierarhi. Se „bate” chiar, ca să spun așa, cu un „prefect” local pentru Sfântul Calinic, pe atunci episcop de Râmnic. Și ar trebui amintit că nevoitorul de la Cernica a postit în două rânduri, vreme de 40 de zile. Post negru. O dată pentru ocrotirea românilor asupriți din Ardeal, iar a doua oară pentru Unirea Principatelor. Unirea era dorită de departe cu nespusă ardoare de către Biserică, în ciuda intereselor geopolitice ale Rusiei, ce influența o parte a clerului din Moldova, ori ale unor ierarhi și călugări greci, interesați de latifundiile mănăstirilor de la noi, închinate Locurilor Sfinte.

Cea dintâi conspirație împotriva domnitorului

– Rușii și grecii – și unii, și alții au stat cu ochii și cu mintea doar la căpătuială (ca să nu mă exprim mai caustic), aici, la Dunăre și în Carpați… Dar de ce credeți, stimate domnule Ciocioi, că n-a „ținut” mai mult domnia lui Cuza? Nu l-au mai vrut „frații” masoni? S-au vehiculat fel și fel de scenarii, s-a vorbit inclusiv despre corupția instituită cu acordul tacit al colonelului, care-și formase, e drept, o camarilă avidă de îmbogățire. 

– Poveștile legate de corupție, de dorința de îmbogățire a unora sub chiar patronajul lui Cuza își au sâmburele lor de adevăr. Veneam, totuși, dintr-o lume a jafului… Însă imaginea lui Cuza e una de „drept” în epocă, celebra sa oca răzbătând până la noi. La o analiză mai atentă, astfel de fenomene nu pot fi puse, fără doar și poate, la îndoială. Oarecum irelevante însă în tabloul „politicii mari” a timpului. Cea dintâi conspirație împotriva domnitorului, din 1865, cu amestecul Porții – deși unii contestă acest fapt – având ca scop surparea Unirii Principatelor și numirea a noi domnitori în cele două țări românești spune totul despre „pulsul” vremurilor. 

Pe picior de egalitate cu Poarta

– Oferiți-ne, vă rog, mai multe detalii.

– Ministrul turc Fuad Pașa îi va trimite o scrisoare lungă lui Cuza prin care îi va cere explicații asupra situației din țară după conspirația amintită. I se adresează ca unui subordonat, ca „prinț al meu”. Îi reproșează domnitorului român, cu nu puțină fățărnicie, neraportarea ultimelor evenimente către Poartă. În răspunsul său, Cuza va sublinia că România are relații pe picior de egalitate cu Turcia, neavând nevoie de indicații, socotind scrisorile doar ca pe un schimb de idei. Va protesta chiar, arătându-se jignit că scrisoarea ce-i fusese adresată a fost publicată mai întâi în Journal de Constantinopole, organul oficial al Porții. O primă conspirație, iată. Otomană… 

– Nu că alții ne-ar fi iubit.

– Oh, nu… Nici rușii nu vor da înapoi din a crea probleme noului stat românesc. 7 ani de zbucium poate că vor fi fost îndeajuns, astfel, pentru Cuza… Corespondența domnului Unirii cu Poarta, tradusă de Rakovski în bulgărește, cu oarece însemnări și comentarii, vădește că nu s-ar fi putut merge la infinit cu adresările și reproșurile ce vădeau dorința de subordonare a noastră față de Constantinopol – deși de la București se amintea mereu otomanilor de tratatul de la Paris, din 19 august 1858, potrivit căruia: „Principatele Unite se guvernează singure, fără niciun amestec al Înaltei Porți”. Oamenii politici români au recurs atunci la soluția binecunoscută: principe străin, ancorarea noastră definitivă în lumea europeană, calea independenței depline… 

Cuza, văzut de otomani. Din Rusciuc…

– Dar cum au reacționat turcii în urma loviturii de stat care a condus la detronarea lui Cuza? Sultanul Abdul Aziz recunoscuse Unirea Principatelor doar pe timpul vieții/domniei lui Alexandru Ioan Cuza, nu? Cum au reușit românii să păstreze statul abia format?

– Poarta însăși era în febra unor transformări nemaicunoscute până în acea vreme. Înainte de abdicarea lui Cuza se formase întinsul vilaet al Dunării, condus de Midhat Pașa – un fel de părinte al constituției otomane de mai apoi. Un teritoriu aproape cât Valahia, cu capitala la Rusciuc (Ruse de azi n.r.) – pe atunci oraș majoritar turcesc, ce va fi legat în timpul acestui pașă reformator printr-o cale ferată de Varna. În capitala vilaetului se afla sediul spionajului turcesc din regiune. Era urmărită cu atenție fiecare mișcare și acțiune politică de la București. Îndeajuns ca un istoric să citească ziarul oficial al guvernului turc ce apărea în acest oraș – Tuna/Dunav („Dunărea”). Bilingv, în turcă și bulgară. Săptămânal – la început. Aproape că nu e număr, începând cu februarie 1866, în care să nu existe relatări și comentarii legate de situația de la București. Un Cuza văzut de otomani. Din Rusciuc… 

Trupe otomane, masate la Dunăre

– Și? Cum îl vedeau turcii pe Cuza?

– „La cald”, pe 16 februarie 1866, citim aici despre „aventura” abdicării lui Cuza: Cuza – dus și închis la mănăstirea Cotroceni („cale de un ceas de București”), o adresare către popor („români, aveți nădejdea nestrămutată în Dumnezeu că viitorul României e unul sigur și plin de trăinicie”), „dănțuirea” nefirească a bucureștenilor la abdicarea lui Cuza etc… Zeci de articole din care e vădită dorința Turciei de a se reveni la „vechile rânduieli” în Valahia și Moldova. Fără Franța în regiune, fără principe străin… 

– Vrabia mălai visa!

– Cam aceasta era atitudinea oficială turcă. Un discurs „dublat”, în mod concret, de trupe otomane masate la Dunăre, gata pentru o eventuală intervenție. Amenințător pe atunci acest Rusciuc turcesc, domnule Saiu, cu zeci de moschei – din care muezinii, la ore fixe, chemau la rugăciune, întărâtând câinii valahilor din Giurgiu – fostă raia turcească, recuperată după Tratatul de la Adrianopol, din 1829, care atrăgea tot mai mulți autohtoni în perioada Unirii Principatelor, în căutarea unui trai mai bun. Iată o ilustrată de epocă… Deloc ușor în a rezista singuri, ca stat, în situația dată. În ciuda convențiilor internaționale semnate de doar câțiva ani…

Pregătiri de război pe Bosfor. Și la București

– E puțin cunoscut astăzi episodul coagulării Sfintei Coaliții pentru Acțiuni Comune împotriva Turciei. Ne puteți lămuri în ce împrejurări s-a format această alianță, cine făcea parte din ea și ce acțiuni concrete s-au întreprins în numele ei?

– Poarta aștepta încheierea „mandatului” domnitorului român. Nimic mai mult. Se socotea în continuare stăpână în regiune – peste două principate separate. Va întâmpina, firește, cu ostilitate „lovitura de stat” din 11 februarie 1866, declarându-se împotriva cererii liberalilor de a aduce un principe străin pe tronul de la București. Se creează chiar condiții pentru o apropiere turco-rusă în perioada dată. Relațiile noastre cu turcii se înrăutățesc astfel, pregătirile de război, atât pe Bosfor, cât și la București, fiind în toi. Cuza însuși mobilizase mai multe mii de soldați la granița sudică mai înainte de abdicare. 

Pactul secret semnat cu bulgarii

– Un ofițer disciplinat!

–  Precaut și disciplinat… Brătianu și Rosetti, deciși să nu facă niciun pas înapoi, vor încheia atunci un pact secret cu căpeteniile miilor de imigranți bulgari din noul stat, trecând la înarmarea acestora. Ivan Kasabov, din partea bulgară, va semna acest tratat, creându-se în acest chip Sfânta Coaliție pentru Acțiuni Comune împotriva Turciei. Românii se vor afla la conducerea mișcării… 

– Ce spirit întreprinzător aveau politicienii români!

– Cel puțin atunci… Comitetul secret bulgar se angajează să formeze două comandamente – unul la sud de Dunăre (teritoriu turc la acea dată) și celălalt în Serbia, cu divizii înarmate. Kasabov, un cunoscut avocat bulgar al Bucureștilor acelor vremuri, relatează cu lux de amănunte în amintirile sale cum au funcționat comitetul și alianța, începând de la prima sa întâlnire cu Rosetti și parafarea pactului în cauză. Vorbește, totodată, de suspiciunea manifestată de partea bulgară privitoare la folosirea de către români a revoltei bulgarilor pentru a-și proclama independența, lăsându-i mai apoi pe aceștia de izbeliște – „să facă așa cum îi taie capul”. 

Piruetele vecinilor în fața Porții

– Riscurile politicii.

– Bulgarii îi vor scrie chiar lui Napoleon al III-lea, vor cere „garanții” în privința alianței cu românii. Cert rămâne că era nevoie pe moment de o descurajare a otomanilor. Rakovski va primi din partea lui M. Kogălniceanu permisiunea de a tipări ziarul bulgaro-român „Viitorul”. Tot în vederea unei mobilizări balcanice împotriva turcilor. Abia când relațiile dintre români și Poartă se vor detensiona, după urcarea lui Carol I pe tron, această alianță va începe să își piardă din importanță. Vorbim, iată, de mii de balcanici înarmați de București, gata să ațâțe și să treacă la revolte la sud de Dunăre. Desigur, să nu credem că bulgarii nu ar fi fost împărțiți – în legătură cu interesele lor naționale – în două tabere, una dintre acestea considerând că țara lor ar putea renaște prin chiar sprijinul otomanilor, creându-se o alianță cu turcii. Îi vor scrie sultanului, promițându-i credincioșie, că vor lupta împotriva celor care ar dori „să-i elibereze”. Și, da, vor da vina pe „masonii munteni”, care i-ar fi îndemnat la revoltă și „la nu puține alte rele” împotriva turcilor. 

Aromânii, nedreptățiți

– Senzațional!

– Eliberați, mai apoi, scrisorile către sultan vor fi evaluate ca simple pamflete ale unor societăți secrete… 

– Ha, ha, ha! Dar cum au reacționat bulgarii, grecii, ceilalți creștini vecini aflați încă sub jugul turcilor când au înțeles că românii chiar au reușit să se scuture de pretențiile Porții și să-și croiască propria existență în cadrul unui stat autonom?

– Tabloul e unul complex. Trăgând linie însă, cert rămâne doar faptul că românii, grecii și sârbii au dus tratative în epocă, mobilizându-i și pe bulgari, pentru a face față, în comun, unui eventual atac otoman. Pericolul în sine nu dispăruse. Nu doar pentru unirea noastră, ci pentru toate aceste state din vecinătate. Se dorea îndepărtarea otomanilor din Balcani cu orice preț. O Românie puternică ar fi însemnat un sprijin de nădejde în lupta pentru eliberarea națională a Bulgariei. Rakovski va lăsa rânduri prețioase despre importanța unirii noastre. Ce a urmat, cunoaștem… Bătălia pentru împărțirea Macedoniei între statele balcanice va conduce la asimilarea aromânilor, care se bucurau de nu puține drepturi în Imperiul Otoman… 

O petrecere (fărșerotă) de pomină

– Aromâni care au pus umărul la Unire, la deșteptarea balcanicilor, pentru a-și câștiga cu toții drepturile…

– Exact. De-ar fi să amintim doar de Ștefan Rassidescu, fărșerotul care, ajuns în Valahia, învață arta tipografiei la celebrul Zaharia Carcalechi. Se mai știu puține lucruri astăzi despre el. Mai cu seamă în legătură cu activitatea închinată Unirii. Cum a ajuns bogat, e aproape o taină! De la slujba avută la Carcalechi (imprimeria acestuia era situată în apropiere de Biserica Izvor din București), va lucra ca tipograf la Mitropolie. Petrecerea pe care o va da la o vestită grădină bucureșteană tuturor angajaților tipografiei Mitropoliei, la despărțirea de modestul său loc de muncă, va rămâne de pomină în oraș. Pleca de la Mitropolie pentru a-și întemeia propria tipografie. Adusă de la Viena și instalată în chiar centrul Bucureștilor (pe strada Smârdan de astăzi). Cu câțiva ani înainte de 1859, va începe o intensă activitate de propagandă pro Unire. Începând chiar cu angajații săi. Adunările fiind ținute în tipografie. 

Cu Ianina mereu în inimă

– Un personaj interesant.

– Rassidescu va tipări manifeste unioniste și articole de presă. Adeseori, în limbi străine (imprima gazete germane, evreiești, grecești în tipografia pe care o patrona, insistând ca jurnaliștii să scrie despre Unire). Îl va susține pe Cuza necondiționat (tipografia va avea parte, e drept, mai apoi, de nenumărate avantaje). 

– După faptă, și răsplată.

–  Și pare, firesc… Rassidescu a tipărit și broșuri de propagandă în limba bulgară. Inclusiv „Răspunsul domnitorului românilor, Alexandru Ioan Cuza, către vizirul Porții Otomane, Fuad Paşa”. Tălmăcită în limba vecinilor noștri, în carte este exprimată tranșant voința României de a-și obține independența (fapt realizat ceva mai târziu, în 1877). Bulgarii trebuiau să știe de acum că la nord de Dunăre apăruse un nou stat, ce voia să stea de vorbă cu otomanii ca de la egal la egal. Rassidescu (Rasu, inițial), cu siguranță, nu uitase de Macedonia și de Ianina. Acolo unde fărșeroții îl obligaseră pe pașă (ucis de turci mai apoi) să declare neatârnarea unui întreg ținut. Tatăl său îl trimisese în Valahia tocmai de teama tulburărilor din zonă, acesta luptând într-o ceată de aromâni împotriva turcilor. Lumea era sătulă de otomani, iar propaganda în limbile balcanice împotriva acestora funcționa perfect. Cu Rassidescu „vârf de lance” la București. Promovând, prin Cuza, domnul Unirii Principatelor, idealurile românității.

Conștiința unui acasă

– Cinste lui! Am avut parte apoi de aducerea unui prinț străin, Războiul de Independență (1877-1878), înscăunarea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (10 mai 1881) pe tronul României (instituirea regatului), Războaiele Balcanice (cu România pe post de arbitru), Primul Război Mondial, Marea Unire… Cum aflați astăzi România, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi, la 165 de ani de la Unire? Suntem mai sudați decât atunci, mai uniți, ori dimpotrivă? 

– Fără doar și poate. Ne-am regăsit ca neam. În matca românității s-au putut realiza, în ciuda vitregiei vremurilor, atâtea lucruri. Conștiința națională, recăpătarea demnității noastre ca popor cu o istorie străveche, o Biserică autocefală și mai apoi patriarhatul… Am ieșit dintr-o lume a aservirii, a intereselor unor imperii care doar binele nostru, ca nație, nu îl aveau în vedere. Am redobândit conștiința acelui „acasă” al nostru. Se simțea nevoia de aceasta mai cu seamă în proviniciile înstrăinate de veacuri, supuse unei deznaționalizări crunte. După noaptea comunistă, am revenit, iată, într-o Europă a națiunilor. Un câștig enorm. Și nu ar trebui să uităm vreodată că începuturile acestei mari minuni – România zilelor noastre – înseamnă, întâi de toate, Unirea Principatelor. Un pas uriaș. Zorii României moderne se întrevedeau, e drept, încă din 1848, însă Unirea din 1859 a însemnat pasul concret pentru ceea ce suntem acum… 

Cel mai de seamă bărbat al Unirii: Napoleon al III-lea

– Cine credeți că a fost cel mai important personaj al constituirii Unirii Principatelor Române (și de ce)? Dar cel mai important ctitor al României moderne?

– Fără dubii, împăratul Napoleon al III-lea. Singurul suveran al Europei care a susținut Unirea. Prin toate mijloacele posibile. Cu întreg „instrumentarul politic” al vremii. S-a constituit, cu adevărat, în „artileria grea” a unirii românilor într-un singur stat. În 1866, după abdicarea lui Cuza, Unirea riscând să se surpe, același Napoleon al III-lea va salva încă o dată România. Îl va propune pe Carol I, nepot al său, la tron. Iar Carol, da, poate fi socotit ctitorul României moderne. Alături de Cuza… Datorăm recunoștință Franței. Aș adăuga doar atât: fără Franța și fără Brătieni ne-ar fi fost mai greu, dacă nu chiar imposibil, să fim ceea ce suntem astăzi. Pronia a lucrat în acest chip pentru români…

 Ah, Basarabia…

– Ce înseamnă pentru românul Gheorghiță Ciocioi a fi patriot?

– A fi patriot, astăzi… A face toate eforturile cu putință pentru a vedea Basarabia acasă. A nu aștepta pur și simplu să se întâmple un miracol. A spori focul dragostei întru neam. Mă tem adeseori că patriotismul, la noi, e cultivat doar la nivel de discurs, că politicienii nu sunt chiar la înălțimea pe care ar merita-o nația română. Modele de patrioți avem, desigur… Generația înfăptuitorilor Unirii Principatelor, a Marii Uniri stă mărturie…

165 de ani se vor fi împlinit la 24 ianuarie 2024 de la Unirea Principatelor Române

„Ne-am agățat, poate, ca de un fir de ață, de blamatul – astăzi – Occident. Nu în întregul lui, firește. Franța ne-a întins atunci o mână generoasă”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog

„Și ce erau Țările Române, Principatele Moldova și Valahia, până în acea vreme! «Ochii și bucătăria sultanului»…”, Gheorghiță Ciocioi

„Convenția de la Paris, din 1858, printr-o înțelegere între Marile Puteri, va accepta, în cele din urmă, pentru noi, românii, o uniune oarecum «complicată»” , Gheorghiță Ciocioi

„Prin alegerea lui Cuza ca domnitor al Moldovei și Țării Românești va fi făcut primul pas către unirea în adevăratul sens al cuvântului. Abia în 1862 va avea loc însă această unire politică…”, Gheorghiță Ciocioi

„Vogoride reprezenta «vechile structuri», vrut conservatoare – dar care se aflau, de fapt, în slujba imperiilor vecine, ce nu doreau unirea românilor, ci aservirea lor în continuare”, Gheorghiță Ciocioi

„Masonii – o «masonerie creștină», pe atunci, alta decât cea a confreriilor secrete de astăzi – urmăreau idealul Unirii încă din 1848”, Gheorghiță Ciocioi

„Secularizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea ţăranilor, votul censitar etc., s-ar înscrie, după unii istorici, în programul masoneriei timpului, acesta fiind dus la îndeplinire de Cuza”, Gheorghiță Ciocioi

„Românii, grecii și sârbii au dus tratative în epocă, mobilizându-i și pe bulgari, pentru a face față, în comun, unui eventual atac otoman”, Gheorghiță Ciocioi

„Bătălia pentru împărțirea Macedoniei între statele balcanice va conduce la asimilarea aromânilor, care se bucurau de nu puține drepturi în Imperiul Otoman…”, Gheorghiță Ciocioi

„Am ieșit dintr-o lume a aservirii, a intereselor unor imperii care doar binele nostru, ca nație, nu îl aveau în vedere”, Gheorghiță Ciocioi

„După noaptea comunistă, am revenit, iată, într-o Europă a națiunilor. Un câștig enorm”, Gheorghiță Ciocioi

„Nu ar trebui să uităm vreodată că începuturile acestei mari minuni – România zilelor noastre – înseamnă, întâi de toate, Unirea Principatelor”, Gheorghiță Ciocioi

„Zorii României moderne se întrevedeau, e drept, încă din 1848, însă Unirea din 1859 a însemnat pasul concret pentru ceea ce suntem acum”, Gheorghiță Ciocioi 

„În 1866, după abdicarea lui Cuza, Unirea riscând să se surpe, același Napoleon al III-lea va salva încă o dată România. Îl va propune pe Carol I, nepot al său, la tron”, Gheorghiță Ciocioi

„Carol, da, poate fi socotit ctitorul României moderne”, Gheorghiță Ciocioi

„A fi patriot, astăzi… A face toate eforturile cu putință pentru a vedea Basarabia acasă. A nu aștepta pur și simplu să se întâmple un miracol”, Gheorghiță Ciocioi

„Mă tem adeseori că patriotismul, la noi, e cultivat doar la nivel de discurs, că politicienii nu sunt chiar la înălțimea pe care ar merita-o nația română”, Gheorghiță Ciocioi

››› Vezi galeria foto ‹‹‹