„Mulți au fost împușcați, unora li s-au tăiat mâinile sau urechile, alții au fost legați cu funii de gât și de mâini …”, raporta diplomatul Roger Casement într-un memoriu înaintat ministrului de externe britanic – organism în slujba căruia irlandezul s-a aflat în perioada 1911-1916 – cu privire la situația băștinașilor din Congo sub administrația belgiană. Pentru a lua la cunoștință despre una dintre cele mai crude perioade de exploatare a omului de către om din istorie vom schița mai întâi cadrul politic și social în care s-a desfășurat aceasta, dar și personajul care a conturat-o. 

Tort african

Leopold l-a urmat la tron pe tatăl său, Leopold I în 1865. A evitat să implice Belgia în Războiul franco-prusac din 1870-1871, înțelegând că micul lui regat nu putea emite nicio pretenție în jocurile puterilor europene de la acea dată. „Însă această neutralitate calculată – opina istoricul Simon Sebag Montefiore în volumul „Titani ai istoriei” (Litera, 2019) – nu era nici pe departe echivalentă cu noblețea idealurilor. Ambițiile lui Leopold au reverberat dincolo de granițele Europei occidentale. În 1876 îi mărturisea ambasadorului său la Londra: «Nu vreau să pierd un prilej bun de a ne pricopsi cu o felie din minunatul tort african»”. 

Un truc vechi

Despre ce prăjitură era vorba? Al doilea rege al Belgiei, păstrat în istorie pentru a (ne) aminti neîncetat de masacrul a zece milioane de oameni, pusese ochii pe resursele naturale neexploatate sistematic din bazinul fluviului Congo, un teritoriu care măsura de șaptezeci și șase de ori suprafața Belgiei. Cum a procedat? În 1876, sub pretextul înființării unui organism cu denumire ambiguă – Association Internaționale Africaine – ce trâmbița explorarea continentului negru, Leopold l-a însărcinat pe aventurierul anglo-american Henry Morton Stanley să cerceteze regiunea Congo. Următorul pas a fost și mai important. A mituit cu sume derizorii triburile locale, amăgindu-le să semneze cedarea pământurilor pe care le stăpâneau în contul Belgiei. 

20.000 de mercenari criminali

În acest mod, Stanley a achiziționat pentru Leopold mari părți din inima Africii. Așa a luat ființă Statul Liber Congo, pentru care vicleanul belgian a primit recunoaștere internațională la Conferința de la Berlin din 1884-1885. Statul Liber Congo era însă doar o figură de stil, pentru că Leopold a jefuit minereurile, cauciucul și fildeșul africanilor după cum a poftit. Fără să fi călcat vreodată în Congo, acesta a condus printr-o serie de intermediari care, la rândul lor înnebuniți să se îmbogățească la fel de repede ca patronul lor, s-au dedat la sălbatice și nemaivăzute acte de cruzime. Supunerea congolezilor era garantată de o armată de mercenari ce număra în jur de 20.000 de indivizi, etichetată pompos Force Publique. 

Copii și femei pentru cauciuc

Această ceată pusă pe căpătuială, faimoasă pentru tratamentele înfiorătoare aplicate femeilor, bărbaților și copiilor, era deservită și de infanteriști africani prost plătiți. Metodele prin care această forță înarmată storcea beneficii de la populația locală erau extrem de primitive. „Force Publique – devoala cercetătorul Simon Sebag Montefiore – avea de pildă și misiunea de a colecta taxa pe cauciuc. Care era procedura? După ce soseau în satele-țintă, agenții lui Leopold sechestrau femeile și copiii și refuzau să-i elibereze până când bărbații nu aduceau din pădurile tropicale cota de cauciuc solicitată. Vândut ulterior, beneficiile umpleau cuferele regelui Belgiei”.

Mâini tăiate

Practicile angajaților lui Leopold erau de-a dreptul șocante. În încercarea de a-și împiedica subordonații să risipească gloanțele pe vânarea animalelor sălbatice – una dintre distracțiile favorite ale hoardei de mercenari – ofițerii europeni le-au impus soldaților din Force Publique să dea socoteală pentru fiecare risipă în parte cerându-le drept dovadă mâna dreaptă a victimei lor. Și asta pentru că sângeroșii lefegii justificau consumarea gloanțelor prin folosirea lor împotriva congolezilor rebeli. Așa s-a ajuns ca mii de mâini ale unor oameni pur și simplu nevinovați să fie tăiate. De-ar fi fost totul… 

Leon Dementul

„Satele erau arse, pustiite, locuitorii lor erau torturați. Au existat rapoarte care aduceau dovezi despre acte de canibalism săvârșite de membrii Force Publique. Despre unul dintre comandanți, Leon Rom, un belgian dement, se povestea că mânca înconjurat de sute de capete tăiate și înfipte în țepușe”, amintea Simon Sebag Montefiore în lucrarea citată anterior. Aceste tratamente bulversante, completate de foametea agresivă și de bolile survenite inevitabil pe fondul sărăciei lucii, au decimat populația congoleză. S-a estimat că aproape jumătate din totalul oamenilor de culoare a pierit în timpul administrației lui Leopold al II-lea, adică zece milioane de indivizi. „În toată această perioadă – mai specifica Montefiore – regele Belgiei poza în fața Europei într-un mare filantrop dispus să curețe Congo de comerțul cu sclavi practicat cândva de arabi”. Veștile venite pe căi neoficiale din Africa spuneau însă o altă poveste, una a abuzurilor îngrozitoare. 

Moștenire de coșmar

Așa cum era de așteptat, în prima decadă a secolului al XX-lea au izbucnit mai multe revolte ale congolezilor sătui de „valorile” civilizației occidentale. Reprimate cu brutalitate, ele au trezit totuși interes pe bătrânul continent. În 1903, la trei ani de la sesizările unui negustor englez, Edmund Dene Morel, ministrul britanic al afacerilor externe, l-a însărcinat pe diplomatul Roger Casement să se deplaseze în Congo pentru a afla adevărul. „Raportul acestuia a stârnit stupoare și indignare în lumea întreagă. Campaniei demarate de Marea Britanie i s-au alăturat personaje celebre din lumea literară, precum Mark Twain, Arthur Conan Doyle sau Jospeh Conrad. În 1908, presat de  criticile constante, parlamentul belgian a anexat statul Congo, confiscându-i regelui Leopold această proprietate privată”, nota istoricul Simon Sebag Montefiore. Congo și-a recăpătat independența abia în 1960. Moștenirea lăsată de hrăpărețul și sângerosul belgian în inima Africii și-a proiectat însă coșmarurile departe în viitor, concretizate în interminabile războaie civile care au retezat alte milioane de vieți.

Amantă născută pe Dâmbovița

La final, o șocantă legătură a regelui-măcelar cu România: „Deși nefericita regină Marie Henriette i-a dăruit lui Leopold al II-lea patru copii, acesta a dezonorat-o petrecându-și mare parte din viață alături de Blanche Delacroix, o prostituată născută la București care i-a făcut, la rândul ei, doi copii”, mai amintea istoricul Simon Sebag Montefiore.

10 milioane de congolezi se apreciază că au pierit în timpul administrației inumane a regelui Leopold al II-lea

1960 este anul în care congolezii și-au obținut în sfârșit independența

„Au existat rapoarte care aduceau dovezi despre acte de canibalism săvârșite de membrii Force Publique. Despre unul dintre comandanți, Leon Rom, un belgian dement, se povestea că mânca înconjurat de sute de capete tăiate și înfipte în țepușe.”, Simon Sebag Montefiore, istoric

„Siluirea statului Congo a fost pur și simplu cea mai mare crimă din istorie.”, Arthur Conan Doyle, scriitor

Supunerea congolezilor era garantată de o armată de mercenari ce număra în jur de 20.000 de indivizi, etichetată pompos Force Publique. 

››› Vezi galeria foto ‹‹‹